A fost odata o femeie...!

Am crezut ca as putea scrie ceva...o poveste poate...doar povestile incep cu A fost odata, nu-i asa?

FANTEZII DE IARNA

Am visat un poem pe care nu o să-l pot scrie niciodată. Încerc să-l descriu şi-mi dau seama că nu fac altceva decât să-i distrug farmecul. Pentru că aşa cum spuneam odată: „...poemele de dragoste se scriu singure / iar în rostuirea lor / uneltele acestea umane / se dovedesc adeseori atât de nefolositoare...!”

Eram undeva, la o cabană în munţii. Era o iarnă valpurgică. În jurul nostru erau munţii de omăt şi continua să ningă fără întrerupere. Cu fulgi mari şi grei, aducători de nelinişti şi nostalgie. Peste şindrila acoperişului un vânt turbat îşi purta intempestiv cavaleria de vifore. Nu ştiam şi nu înţelegeam cum am ajuns acolo. Nici nu mă interesa acest lucru. Mă bucuram de solitudinea asta nesperată. Eram doar eu şi cu tine. În vis, aveam certitudinea că în cabana aceea nu mai exista nimeni în afară de noi.

Eram într-un fel de living larg, cu colţurile cufundate în întunerec. Mobilierul era simplu, rustic chiar. Scaunele şi mesele erau din lemn cioplit. Pe pereţii din bârne aparente, erau doar câteva oale de lut şi vreo câteva icoane pe sticlă. Încăperea era încălzită de un şemineu în care ardeau câţiva butuci groşi de lemn din care săreau scântei galben-albăstrui. De jur împrejurul camerei ardeau câteva sute de lumânări aromate. Lumina lor şi a focului, fugărea umbre stranii şi fantomatice pe pereţii de lemn. Era cald. Era bine. Era ca-ntr-o poveste a copilăriei care ai fi vrut să nu se mai termine niciodată…!

Stăteam faţă în faţă, cufundaţi în două fotolii uriaşe, din răchită împletită imi pare, acoperite cu blănuri de vânat. Între noi era o măsuţă joasă, pe care se găseau tot felul de bunătăţi. Pentru o clipă mi-a trecut prin cap că sărbătorim împreună revelionul apoi am uitat de asta. Nu mă interesa nimic din ceea ce era pe măsuţa aceea. Singurul fel de mâncare pe care l-aş fi putut servi erai tu. Stăteai ghemuită în fotoliul tău, cu picioarele adunate sub tine şi cu tâmpla rezemată de podul palmei drepte. Mă priveai într-un fel unic, uşor ironic şi tandru în acelaşi timp. Eu povesteam în continuu dar nu mai ştiu despre ce. Ştiu doar că sub privirea ta mă răsfaţam ca un motan leneş sub palma stăpânei.

De undeva se auzeau în surdină acordurile unei muzici pe care nu o recunoşteam şi nu-i puteam identifica provenienţa. Era o muzică stranie, învăluitoare, care umplea golurile peroraţiei mele imbecile. Vorbeam încontinuu pentru că mă temeam de ceea ce bănuiam că o să se întâmple. Într-o pauză, am auzit amândoi urletul sinistru şi îndepărtat al unui lup însingurat. Ai tresărit. Ţi-ai ridicat capul şi ai ascultat pentru o clipă tăcerea nopţii siderale. Apoi, cu gesturi leneşe ţi-ai părăsit fotoliul şi ai început să dansezi cu picioarele goale peste blănurile întinse pe podeaua de lemn. Mişcările erau ample şi lascive iar mâinile îţi conturau în mod inconştient formele senzuale ale trupului. Faldurile rochiei lungi, de seară, făceau volte elegante în jurul tău. Din când în când de dedesuptul lor mă fulgerau necruţător fragmente palide de piele. Eram un Irod imbecilizat iar tu o Salomeea învingătoare. Când rochia a căzut pe podea, desprinsă din băierele ei tainice, am ştiut că totul s-a sfârşit.

Erai întinsă goală pe blana uriaşă din faţa şemineului. M-am apropiat hipnotizat şi te-am privit. În lumina ireală a lumânărilor parfumate trupul îţi licărea fosforescent ca o promisiune ascunsă într-o mare de corali. Peste pielea ta sidefie dansau halucinant umbre şi lumini ciudate. Aveai ochii întredeschişi iar între buze îţi răsărea un crin sîngeriu. Mirosind a migdale amare, a blestem şi uitare. M-am aşezat alături cu uimire, teamă şi speranţă. Înţelegându-mi parcă şovăiala, ai întins mâna şi m-ai tras înspre tine. Zâmbeai. Era un zîmbet trist şi misterios. Mi-ai trecut degetele prin păr. Era o atingere mai delicată decât o zbatere de fluture pe petala unei flori de nu mă uita.

Ţi-am sărutat uşor gâtul. Simţeam sub buzele fierbinţi goana sângelui tău prin artere. Apoi pavilioanele delicate ale urechilor. Şi ochii uriaşi, de un verde-copt, ca nişte poieni de vegetaţie într-un deşert saharian, ce tremurau sub săruturile mele ca nişte păsări speriate de iminenţa unui atac. Mi-am coborât buzele înspre sânii fecioralnici, mici ca două mandarine parfumate şi moi. Sfârcurile întunecate, străluceau pe piele albă ca doi bănuţi lucitori de aramă pe galantarul unui negustor chinez. I-am conturat cu limba iar ei mi-au răspuns imediat întărindu-se, rănindu-mi buzele cu impetuozitatea lor obraznică. Mi-am îngropat obrazul în patul lor de carne şi am amuşinat îndelung miresmele exotice pe care le emana trupul tău încins. Mă gândeam că aşa vor fi mirosind ambrozia şi nectarul olimpian.

Am coborât apoi cu buzele înspre depresiunea mijlocului. Pântecul, fin ca o ţesătură de caşmir, era mai agitat ca o mare cuprinsă de furtună. În locaşul mărunt al ombilicului, strălucea discret o perlă micuţă, albă. Am atins-o cu limba iar marea s-a îmblânzit pentru o clipă. Mi-am lipit urechea de pielea catifelată şi am ascultat viaţa ce-ţi pulsa în măruntaie. Dincolo de epiderma înfiorată clocotea un uragan ce aştepta să erupă. Abia atunci mi-am dat seama că nu te atingeam cu mâinile. Şi nici cu trupul meu. Vroiam să-ţi explorez tot corpul cu buzele, cu limba şi cu dinţii. Să te degust mai întâi ca pe un vin nobil şi abia apoi să-mi ofer plăcerea întregii sticle.

Mi-am coborât buzele pe curbura elegantă a coapselor. Ţi-am urmărit cu limba linia calmă a gambelor, cu rotunjimi şi contururi de liră, gleznele fine şi gingaşe, ca ale unei figurine de porţelan expuxă într-o vitrină de anticariat cu obiecte din alte vremuri. Gemeai încetişor, ca o căprioară rănită, iar mâinile tale mă dirijau înspre zone pe care le vroiai explorate. Ţi-am privit cu uimire tălpile trandafirii cu pielea atât de fină încât aveam impresia că pot vedea sângele inundându-ţi ţesuturile. Mi-am frecat obrazul de moliciunea lor apoi ţi-am sărutat rând pe rând fiecare deget al picioarelor. Scoteai din gură un sunet de o intensitate joasă, guturală, încărcat de un erotism sălbatic.

Am reînceput drumul invers. Gura îmi era ca o rană încinsă pe care doar transpiraţia ta fină şi aromată o mai potolea. Căutam fiecare picătură irizantă şi o sorbeam cu nesaţ. Ţi-am ridicat cu gingăşie picioarele şi mi le-am sprijinit pe umeri. Genunchii tăi, mai reci decât restul corpului mi-au prins capul ca într-o menghină. Mi s-a părut că aud un sfârâit când mi-au atins urechile încinse. Ori poate era presiunea din mine ţâşnind prin timpane. Am încercat să-i îndepărtez uşor dar am simţit o împotrivire pe care nu o ştiam dinainte. Atunci am săvârşit un gest de nerăbdare. I-am cuprins cu palmele şi am încercat să-mi fac loc. Ai deschis dintr-odată ochii. Mari. Speriaţi. Un fulger verde. Privirea ta era un izvor de spaimă şi rugăciune nerostită. Ai îngăimat cu o voce tremurată: „Nu, nu face asta. Te rog. Nu pot. Îmi pare rău. Iartă-mă„. Am simţit cum se prăbuşeşte o lume înăuntrul şi în jurul meu. Aş fi vrut să-ţi sorb lacrimile care îţi umpluseră ochii dar te-ai întors cu spatele înspre mine. Ţi-ai adunat genunchii înspre bărbie iar cu palmele îţi acopereai ochii ca într-un refugiu ireal. Te-am cuprins tandru, era o mişcare încetinită, nefirească, ca într-un film derulat cu încetinitorul. Am luat forma trupului tău. Ţi-am sărutat umărul zguduit de un plânset mut şi-n timp ce te legănam uşor, ca pe un copil speriat, ţi-am şoptit: „Bine. Nu te speria. Nu vreau să-ţi fac rău. Şşştt! Niciodată nu o să-ţi fac rău„. Continuam să te leagăn, continuam să-ţi şoptesc şi parcă am căzut într-un somn adânc. De fapt tocmai mă trezeam. Aveam ochii plini de lacrimi şi o bună bucată de vreme am repetat obsesiv: „Nu vreau să-ţi fac rău. Niciodată nu o să-ţi fac rău...!”

Armaghedon Torna, torna , fratre

Întoarce-te, întoarce-te, frate
Ne-ncearcă iarăşi o vreme vicleană
Din apus au năvălit scarabeii
Iar frunza secundei bolnavă-i de mană

Hambarul din inima lumii e gol
Căci ploile gem în retorte legate
Prin colbul atâtor canoane aprinse
Se furişează demenţa în sate

Ne pleacă seva ţărnii-n bejanie
Iar norocul, cu limbă de soacră ne linge
Oasele nopţilor asudă suspine
Când vântul turbării în ele se frânge

Aleile agorei răsfaţă pustiul
Şi-absurdul pe tarabe-nfloreşte
Atârnată de-o rază lama securii
În crepusculul palid mai tare luceşte

Veniţi să tragem cu praştia-n lună
Doar vom lovi un înger stingher
O să-i tatuăm în sânge-o misivă
Către fratele nostru mai mare din cer

Întoarce-te, întoarce-te frate
Iată e vremea vestită din urmă
Ghilotina e pregătită să taie
Cea mai neprihănită mioară din turmă

Poemul unei zile de mai

Iţi aminteşti
Duminica aceea de mai
Transparentă ca o aripă de libelulă în zbor
- Ne-am întâlnit inevitabil
Ca doi dansatori pe sârmă
Ce pornesc din direcţii opuse -
Eu aşteptam tramvaiul treisprezece barat
Lângă arteziana ce-mprăştia
Iluzii diamantine porumbeilor
Tu
Te strecurai ca o felină satisfăcută
Printre ocheadele neruşinate ale tarabagiilor
Paşii tăi
Decupau arabescuri ciudate
În aburii trotuarelor ude
Mi-ai luat posesiv mâna
Şi-am pornit ca-ntr-o beţie totală
Să colindăm metropola nevrozată

Îţi aminteşti
Zâmbetul duplicitar al recepţionerului
De la hotelul aşa zis de trei stele
Liftul defect
Şi scările întortocheate şi întunecoase
Unde tu
Marcai drumul cu surâsuri promiţătoare
Camera igrasioasă şi rece
Cu ferestre murdare
Prin care lumina vesperală se insinua
Ca o dilemă
În mintea unei călugăriţe

Dialogul absurd şi precipitat
În care verbele se conjugau nefiresc şi straniu
Spaima cu care ţi-am privit trupul fosforescent
Dezghiocat de complexele civilizaţiei
Apoi cum
Ca Moise în faţa rugului aprins
Am simţit îngheţul
Încopciindu-mi fiinţa îndobitocită
Şi răsuflarea ta fierbinte diluând neputinţa
Cu lacrimi şi şoapte halucinante

Stăteam răstignit
Ca o larvă uriaşă între cearşafuri
Amuşinând miresmele tale exotice
Fumam
Fumul spânzura figuri sinilii de lustra ieftină
Şi gândeam
În memoria frustă a cotidianului
Poemele de dragoste se scriu singure
Iar în rostuirea lor
Uneltele acestea umane ce suntem
Se dovedesc adeseori atât de nefolositoare…

Îţi aminteşti
Personalul murdar ce pleca de la linia trei
Surâsul trist al vânzătoarei de bilete
Şi-n general
Toată Duminica aceea absurdă de mai

vreau sa renunt...!

Trăim într-o lume a intereselor mercantile. Oneroase. O lume în care nu există loc de sentimente şi sentimentalisme. Romantismul este o perioadă clasată în istoria omenirii. Poate că am câştigat lupte importante pe fronturile tehnologiei dar am pierdut bătălii catastrofale pe cele ale umanităţii. Sistemele de valori cu care omenirea se mândrea odată, sunt astăzi privite cu dispreţ şi tratate cu cinism grobian. Trecem nepăsători unii pe lângă alţii urmărindu-ne propriile noastre ambiţii. În această goană oarbă după închipuite şi de multe ori false valori, nu pregetăm să ne călcăm în picioare semenii. Să le ignorăm nevoile, necazurile, speranţele, aşteptările. Am uitat învăţătura că fiecare om e purtător de scânteie divină. Nu mai avem răbdarea de a o descoperi. Oamenii aflaţi în nevoie sunt supuşi marginalizării sociale tocmai datorită incapacităţi de empatizare a celor de lângă ei. Conştienţi sau nu, privim apriori pe unii semeni ai noştri ca şi pe nişte damnaţi. Punem etichete şi clasificăm, în funcţie de percepţiile noastre subiective sau de influenţele persuasive pe care ni le induce comunitatea. Nu conştientizăm faptul că etichetarea atrage după sine inevitabila marginalizare a persoanei etichetate. Conştient că este perceput într-un anume fel de semenii săi, individul etichetat tinde să se comporte ca atare. Îşi asumă statusul şi rolul pe care noi, în ignoranţa noastră, i le-am ştampilat în frunte. Se va izola sau va căuta cu predilecţie compania altora asemenea lui, sfârşind prin a se identifica cu eticheta sa. De cele mai multe ori nu conştientizăm sensul conceptului de nevoie socială. Nu realizăm că aceasta poate fi o simplă situaţie de viaţă prin care putem trece oricare dintre noi.